Vasile Alecsandri, Baba Cloanța
Șede baba pe calcae,
In tufarul cel uscat,
Și tot cata ne-ncetat,
Când la luna cea bălae,
Din masele clănțănind
Și din degite plesnind.
Fusu-i rapide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.
„Fugi, urâte! baba zice,
Peste codrul cel frumos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Fat-frumos.
De-a veni el dupa mine
Sa-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Sa-i se-ntoarca tot in bine,
Cum se-ntoarce fusul mieu!
In 1818 se naşte la Bacău, fiul lui Vasile Alecsandri şi Elena Cozoni. Studiază în ţară şi la Paris (medicină şi drept). In 1835 debutează în ,,Dacia literară” cu nuvela ,,Buchetiera din Florenţa” , iar in 1840, devine director al Teatrului Naţional, alături de Kogălniceanu şi Negruzzi.
In 1848 apare ,,Balta Albă”, se joacă ,,tabloul naţional” O nuntă ţărănească; apare pe foi volante poezia ,,Către români” , în iunie publică ,,Hora Ardealului”;
In anul 1856 face parte din Comitetul Unirii, iar in 1857, este deputat în Divanul ad-hoc. Devine ministru după alegerea lui Cuza si pleacă la Paris pentru a obţine recunoaşterea Unirii.
In 1890 august, moare la Mirceşti.
Opera lui Vasile Alecsandri:
a.Poezia •Deşteptarea României – publicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură •Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti adunate si indreptate de Vasile Alecsandri), vol.I-II •Cânticele comice : Clevetici, ultra demagogul; Sandu Napoilă, ultra retrogradul –monolog satiric în proză şi versuri, recitate sub chipul personajului caricaturizat.
c.Teatru •contribuţia scriitorului la formarea şi dezvoltarea Teatrului Naţional este conformă programului Daciei Literare creând un repertoriu românesc cu o construcţie originală a operei dramatice, exprimată printr-un limbaj specific •Chirita in voiaj •Chirita in balon •Arvinte şi Pepelea •Despot –Vodă – dramă istorică •Ovidiu – viaţa marilor poeţi ai antichităţii Horaţiu şi Ovidiu •constituie mijloc de luptă împotriva decăderii sociale şi politice
În Baba Cloanţa, fantasticul macabru al lui Bolintineanu capătă culoare şi umor, tip Goya. Identic pictorului spaniol, Alecsandri creează tablouri sau portrete într-un limbaj expresiv, care trece de la vehemenţă la eleganţă rafinată, de la real la fantastic şi grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind impresionismul. Poezia se încadrează liricii narative, poetul creând personaje simbol, luate din mitologie: Baba Cloanţa sau Satan. Poezia poate fi considerată o legendă sarcastică menită a explica vorba populară : baba-i calul dracului.
Portretul babei este evocat din această perspectivă epică, fiind nelipsită prezentarea de un suflu legendar, care constituie pretextul pentru descrierea lirică şi pentru exprimarea unor sentimente subiective: implicit, ironie şi dispreţ pentru o iubire interzisă, neconformă vârstei, şi, explicit, elogiul iubirii juvenile. Includerea poeziei în genul liric sau epic este dificilă, fiindcă le îmbrăţişează pe amândouă, e drept, în mod inegal. Deşi partea preponderentă este lirică, identificarea cu precizie a momentelor subiectului literar este facilă.
În tabloul întâi, în expoziţiune, stă baba lângă o tufă uscată, pe cer veghează luna, în fund se vede focul horei din sat: Şede baba pe călcâie,/ În tufarul cel uscat, ? Şi tot cată nencetat,/ când la luna cea bălaie, / când la focul cel din sat./ . Onomatopeea este aici hilară, ,,drolatică’’ : Şi tot toarce, toarce, Din măsele clănţănind/ Şi din degete plesnind, /fusu-i repede se – toarce,/ Iute-n aer sfârăind.
În intrigă, baba stăpânită de elanuri erotice, plasându-se înaintea Cătălinei din Luceafărul, face o invocaţie de o ardoare grotească: Toarce baba mai turbată,/ Fusu-i zboară nevăzut, /Căci o stea lungă-au căzut, /Pe lună s-au pus o pată/ Ş- in sat focul au scăzut:/ ,,Dragă puiule, băiete, / Trage-ti mâna din cel joc/ Ce se- ntoarce lângă foc,/ Ş-ochii de la cele fete, / Cu ochii mari făr’ de noroc !/ Vin’ la mine, voinicele,/ Că eu noaptea ţi-oi câta, /Ca pe-o floare te-oi căta ;/ De diochi, de soarte rele/ Şi de şerpi te-oi descânta.’’. Ochii mari făr, de noroc, hora în jurul focului sunt note plastice inexistente în folclor. Alecsandri vede ţărănimea română ca pictorul şi graficianul francez Raffaet. Contemporan poetului, în călătoriile prin ţările române, aceasta a creat un număr mare de litografii: tipuri de ţărani, costume sau peisaje.
În desfăşurarea acţiunii, în aceeaşi privelişte sălbatică de colburi albe şi dezolări vegetale, Satan, chemat de babă, soseşte, într-un desen foarte precis: Abie zice, şi deodată/ Valea, muntele vuiesc,/ În nori corbii croncănesc, / Şi de o creangă ridicată/ Doi ochi duşmani strălucesc ! Satan îi promite că îl va aduce pe flăcăul invocat, dacă-l va duce la băltoiul mucezit, sălaşul dracilor. Baba se înfrăţeste cu dracul pentru atingerea ţelului. Dramatismul momentelor prin care trece este redat prin numeroasele verbe utilizate la indicativ prezent : saltă baba, fuge, zboară. Lâna defăşurată din fuior, conform mitologiei antice, anunţă sfârşitul babei, pedepsită că a făcut pact cu diavolul
În punctul culminant, Baba Cloanţă, devenită calul dracului, porneşte spre baltă, prilej pentru altă litografie : Mii de duhuri ies la lună/ Printre papură zburând,/ Şi urmează şuierând/ Baba Cloanţă, cea nebună,/ Care aleargă descântând.
În deznodământ, cocoşul ca-n baladele cu strigoi, cântă la miez de noapte, şi dracul împreună cu baba se prăbuşesc în baltă, moment pentru o reuşită ilustraţie : Doi paşi încă … Vai ! în luncă/ Ţipă cucoşul trezit ; Iar satan afurisit/ Cu a sa jertfă se aruncă/În băltoiul mucezit !/ Zbucnind apa-n nalte valuri,/ Mult în urmă clocoti,/ În mari cercuri se-nvârti/ Şi din trestii, şi de maluri/ Mult vuiet se izbi. În genere, toate momentele poeziei pot fi ilustrate şi e hotărât că puţini poeţi, chiar după Alecsandri, au avut multe mijloace de a compune astfel de poezii, dar reuşita lor este minimă raportată la iniţiator.
I.H.Rădulescu, Zburătorul
„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.
Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,
Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: „Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi…” Dar e un vânt uşor!
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”
Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.
Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alergau.
S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e–să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas –ca vai de el!
O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”
Ideea centrală a baladei este prelucrarea mitului folcloric al Zburătorului – prezent întâia oară la Dimitrie Cantemir în ,,Descriptio Moldaviae” – cu scopul de a surprinde şi de reda artistic starea de criză erotică a tinerei fete, stare caracterizată prin nelinişti şi frământări sufleteşti, prin căutarea unei soluţii ,,salvatoare”. Aşadar, o boală necunoscută şi – cum afirma G.Călinescu – ,,explicabilă mitologic şi curabilă magic.” Zburătorul leagă, pentru prima oară la Heliade, naşterea iubirii de prezenţa ,,fiinţei aeriene”. Originea ,,bolii” necunoscute este, deci, cerească. Agentul ei este un zburător şi forma de manifestare este visarea. În spaţiul acestui scenariu îşi organizează I. H. Rădulescu discursul liric în maniera individualizatoare a creaţiei sale: inserarea în poem a mai multor discursuri ,,montate” cu abilitatea unui creator. Depliind textul în perspectiva structurii lui compoziţionale, observăm că acesta este alcătuit din două discursuri lirice organizate:
Primul- în două confesiuni ,,replici” ( secvenţele 1-24 şi 54-72) =discursul erotic
Al doilea materializat în tabloul câmpenesc ( secvenţa 25-52) =plenitudinii naturii
Al doilea discurs liric, cel al plenitudinii naturii, care corespunde cu partea a doua a poemului, transpune disponibilitatea poetului pentru sublim, vast, spectaculos. Tendinţa lui Heliade este de a încremeni într-un tablou tot ceea ce am putea numi, cu o sintagmă consacrată, spectaculosul ordonat: scenografie amplă, coerentă, concentrare de imagini, realizate în maniera pastoralei tradiţionale, caracterizate prin introducerea notei de mister şi alegerea unui regim temporal favorabil contemplaţiei: înserarea, ,, era în murgul serei şi soarele asfinţise”.
Discursul se deschide cu o viziune calmă, de linişte progresivă, de pace astrală ce coboară peste o aşezare rustică laborioasă. Poetul e ,,mulţumit” de priveliştea satului care primeşte cirezile muginde: ,,Şi vitele muginde la zgheab întins păşea.” Deschis spre mit, satul devine o lume unde se consumă fapte şi trăiri (zbuciumul erotic). Ideea devine viziune şi imaginaţia se revarsă abundent spre o natură solemnă, plenară, calmă. În sfârşit, zgomotele se pierd în noapte şi stelele apar una câte una: ,,Încep a luci stele rând una câte una/ Şi focuri în tot satul încep a se vedea.”